Dobrin, steaua mea norocoasă

Se ţineau de mână şi mergeau peste tot împreună. Nu aveau încă 18 ani, dar se iubeau la nebunie. De atunci, acum 42 de ani, Gica şi Nicolae au devenit familia Dobrin şi orice întâlnire dintre cei doi s-a perpetuat în timp ca o mare poveste de dragoste. Una care mereu părea a fi fără sfârşit...

0
134
Se ţineau de mână şi mergeau peste tot împreună. Nu aveau încă 18 ani, dar se iubeau la nebunie. De atunci, acum 42 de ani, Gica şi Nicolae au devenit familia Dobrin şi orice întâlnire dintre cei doi s-a perpetuat în timp ca o mare poveste de dragoste. Una care mereu părea a fi fără sfârşit…

De ceva timp, din spatele stadionului din Trivale, „Gâscanul” Dobrin veghează permanent fotbalul piteştean. Un sport care l-a făcut celebru şi iubit peste tot în lume. Poveştile cu driblingurile magice ale prinţului din Trivale au făcut înconjurul lumii şi ne-au hrănit viaţa cu speranţa unui dribling năucitor, care se tot năştea dintre firele de iarbă şi care trimitea adversarii la cules de seminţe sau învingea reflexele goalkeperilor adverşi. Ei bine, de acolo, din iarbă, Dobrin ne-a râs mereu în faţă. Ne-a arătat că fotbalul a fost născut, poate, chiar pentru el. Însă, din spatele cortinei, arareori s-a putut vorbi de omul simplu Nicolae Dobrin.
DORUL DIMINEŢILOR. Genial şi celebru pe terenul de fotbal. Timid sau fiţos în afara lui? Cum era Gicu, oare, cu adevărat? După ce i-a fost alături timp de 42 de ani, doamna Gica Dobrin pare să ştie cel mai bine această latură ascunsă a idolului multor generaţii. În faţa unei cafele, într-un băruleţ din Piteşti, plin cu fotografiile maestrului, se naşte povestea. Povestea omului simplu, din afara vestiarului şi a gazonului. „Offf, Giculeee, Gicule… Uite ce vrea să ştie lumea despre tine!? Tu ai fost cel mai bun, Gicule”, începe să vorbească soţia maestrului, într-un dialog imaginar cu cel care i-a fericit atâţia ani viaţa. Apoi ne fixează şi incearcă să apuce discuţia dintr-un punct. „Gicul meu a fost steaua mea norocoasă. A fost omul cel mai simplu, cel mai bun şi cel mai modest de pe lume. Şi acum mă trezesc dimineaţa şi parcă îl aştept in bucătărie cu cafeaua făcută. Să-l văd cum intră grăbit, cum o soarbe cu patos, pregătit să înceapă o nouă zi la şcoala lui de la Valea Ursului, sau treaba de la echipa lui de suflet, FC Argeş.” În fapt, pentru Gica şi Nicolae Dobrin, viaţa a început intr-o dimineaţă de septembrie, ţinându-se de mână şi mergând împreună la liceu şi s-a stins într-o altă dimineaţă de octombrie, ţinându-se tot de mână, într-o rezervă de spital. „Eu l-am dus de mână peste tot. La liceu, la stadion, la facultate. Peste tot eram doar noi, cu universul nostru. Pare ireal, aşa e?„, povesteşte Gica Dobrin.
ROCHIE PARIZIANÃ…. Sfârşit de octombrie 1966. O zi de referinţă pentru fotbalul piteştean, dar şi pentru cei care aveau să devină unul dintre cele mai populare cupluri din România. FC Argeş, cu dirijorul Gicu Dobrin la pupitru, scoate un 2-2 istoric pe terenul pe care, peste ani, Steaua Bucureşti se incorona cu laurii de campioană europeană după un meci de poveste cu CF Barcelona. „A doua zi, avionul care ii transporta pe piteşteni spre casă„, işi aminteşte doamna Dobrin, „a făcut o escală la Paris. Era in octombrie. Pe 24 ne-am şi căsătorit, de altfel. Echipa noastră a ieşit la o plimbare prin capitala Franţei. Gicu era cu un coleg şi a intrat intr-un magazin de haine. A văzut o rochie de mireasă. I-a plăcut lui mult. A probat-o pe una dintre vânzătoare care avea fizicul asemănător mie. Doamne, ce surpriză mi-a făcut atunci cu rochia…” Apoi povesteşte despre săptămâna de miere petrecută la Călimăneşti, despre aterizările pe Aeroportul Otopeni, unde il aştepta cu braţele deschise, despre multe alte. Face ce face şi tot la sentimente se opreşte: „Să vedeţi ce inseamnă dragostea pentru mine. Gicu nu suporta avioanele, eu nu aveam voie să părăsesc Romănia. El, de fiecare dată când urca in avion, se proptea cu mâinile in scaun şi se speria groaznic de căte ori intram in vreun nor sau când piloţii efectuau vreo manevră de zbor. Pentru că securitatea nu ne-a lăsat niciodată să ieşim impreună din ţară. Mint, a fost o excepţie, o excursie in RDG. In fine. El ştia că imi place mult China şi că vreau să o vizitez. Când şi-a deschis şcoala de fotbal a incheiat un contract cu chinezii. In acel contract erau stipulate mai multe lucruri, printre care şi deplasări in China, la şcolile de fotbal de acolo. Deşi detesta avionul, a semnat acel contract doar pentru ca eu să văd această ţară. Altfel nu l-ar fi interesat banii oferiţi de asiatici„.
INTERZIS LA BUCÃTÃRIE. Deja se scurseseră circa două ore din dialogul purtat cu Gica Dobrin. Să tot fi fost in jurul prânzului. Soţia fostului mare jucător primeşte un apel telefonic. „Te rog să mă scuzi, dragă, dar nu pot vorbi acum. Sunt cu nişte ziarişti de la domnul Tucă. Termin şi apoi mergem in treaba noastră.” O sunase sora ei, Jeni. „Trebuia să mergem să luăm prânzul şi să ne ocupăm de cumpărăturile pentru parastas.” Şi pentru că tot a deschis vorba despre prănz, agăţăm discuţia pe preferinţele culinare ale fostului mare fotbalist. Despre ce ii pregătea pentru cănd se intorcea de la

Gicu și Giga...dragoste la prima vedere!
Gicu și Giga…dragoste la prima vedere!

antrenamente sau meciuri. „Ce ii găteam? Nimic nu ii găteam! Eu am avut interzis de la Gicu să stau la bucătărie. Nu ii plăcea să mă vadă murdară. In schimb, era un mare mâncău. Mânca mult, şi mănca orice i se dădea.” Pe vremea comuniştilor, masa o cam lua la stadion sau prin oraş, pe unde se nimerea să fie in acel moment. „Mă suna, imi spunea unde este şi zicea: «Hai, mă Gico, să măncăm că, iţi este foame!» Gâscanul din Trivale avea, totuşi damblalele sale culinare. „Ii plăceau mult prăjiturile siropate pe care le făcea familia Indrieş la Felix. In ultimul timp ii plăceau teribil spaghetele. Era mort după sarmale. Ar fi măncat sarmale continuu. Şi ouă la tigaie la fel. O să rădeţi de mine, dar şi pe patul de moarte ii aduceam sărmăluţe făcute la Valea Ursului.” După Revoluţie lucrurile s-au schimbat. Un nepot şi-a făcut restaurant pe malul lacului, aproape de locul in care a făcut ochi in fotbal, de „Maracana” Piteştiului. „Acolo mergeam zilnic. Bucătarii erau innebuniţi după Gicu. In fiecare zi improvizau căte un fel de mâncare special pentru el. Dacă vreţi, avea rolul unui cobai care testa mâncărurile pentru clienţii nepotului. Era ceva spectaculos să stai şi să urmăreşti tot spectacolul discuţiei dintre el şi bucătari”. Şi mai era un motiv pentru care Gicu mergea la restaurantul nepotului. „Acolo lucrează un băiat, parcă Iulian se cheamă, care ii spunea mereu că datorită lui există el. Adică tatăl ospătarului Iulian s-a căsătorit şi l-a făcut pe el doar pentru că Gicu a inscris un gol intr-un meci. Ii plăcea lui să ii spună că nimic nu e interzis pentru Gicu, deoarece datorită lui s-a născut!”

 

SERILE DE ALTÃ…DATÃ…. Uneori Gicu mai scăpa in câte un şpriţ. Mai stătea la descântatul unui pahar de vin şi la poveşti vorbite cu vioara lăutarului la ureche. Gica susţine că niciodată nu s-a supărat pe aceste escapade, „pentru că eu l-am inţeles mereu. Haideţi să vă intreb ceva: Dumneavoastră, dacă aţi sta cu săptămânile in cantonamente, dacă aţi face un meci mare şi v-ar lua suporterii pe sus, nu aţi simţi nevoia să vă relaxaţi la un pahar de vorbă? Eu, să fi fost in locul lui, la fel procedam!” Apoi zâmbeşte ca pentru sine, se uită in jur de parcă ar cere o aprobare de la persoana dragă şi continuă. „Cu Gicu in fiecare zi era sărbătoare. Mergeam să cumpărăm cărţi de la Cici, care lucra la «Eminescu». Le citea cu o mare pasiune. Iar seara mergeam la teatru. Am avut abonament la teatru pănă la Revoluţie. Am renunţat la el datorită ofertei care a apărut pe tv.” Gica susţine că in fiecare seară timpul era umplut foarte reconfortant: „Avea el, la stadion, doi prieteni magazineri. Ăia făceau grătarele şi mergeam acolo. Mitu şi Oreste erau cei doi. Se mai străngeau câţiva colegi şi era super. Sau mai aveam noi un grup de prieteni, familiile Teaşcă, Pigulea, Ivan, Barbu, Halagian şi Vasile. Ei bine, prin rotaţie, mergeam seara la ei la cină. Ce atmosferă se crea…!!!” Chiar şi când nu avea timp liber, când era invitat la diferite ocazii, Dobrin ştia să-i umple aşa cum se cuvine ziua soţiei. „V-am spus că pe noi nu ne lăsau să plecăm niciodată in străinătate. Nici acum nu ştiu de ce făceau ei asta pentru că Gicu nu ar fi fugit niciodată din ţară. Când revenea acasă ii creştea sufletul in el, trăia cănd ieşea in stradă printre prietenii lui, in oraşul lui. Pleca pe la jubilee prin Turcia, Portugalia, Spania. Era singurul fotbalist care nu era insoţit de nevastă sau de prietenă. Odată m-a sunat şi mi-a zis amar: «Gico, m-a intrebat Eusebio de ce imi e ruşine să vin insoţit! Iţi dai seama ce cred oamenii? Tu eşti cu mine să ştii!»SÃRBÃTORI AMARE. Cu puţin timp in urmă, Gicu s-ar fi sărbătorit. De Sfântul Nicolae. Gica işi aminteşte şi face eforturi pentru a-şi opri lacrimile să i se scurgă pe obraji. Mai scoate un oftat din adâncul sufletului şi ne spune că pentru ea, prima onomastică a soţului, fără a fi lângă ea, s-a petrecut sumbru, „la cimitir, lângă crucea lui. I-am spus poveşti şi i-am aprins lumânări. Şi sunt convinsă că a ascultat tot ce i-am zis”. Urmează Crăciunul, cel drag tuturor. „Imi amintesc că, de fiecare dată, sora mea făcea tot felul de bunătăţuri. Avea un stil. Gătea şi pentru ea, gătea şi pentru noi. Făceam Crăciunul la ea şi mâncam tot. Apoi ne mutam la mine şi consumam ce gătise pentru noi. Făceam şi brăduţi frumoşi. Acum, de când ne-am mutat la ţară, aveam câţiva plantaţi in curte. Pe 27 noiembrie m-a sunat nepoţica Dana. Ştiţi ce mi-a zis? «Mamaie, ştii ce voia tataia? Avem in curte doi brazi. Unul trebuia să fie cel mai mare şi cel mai frumos din lume. Mamaie, acum te rog să-l faci tu!». O intrebăm ce va face de Revelion, unde se va duce pentru a uita de durere. Incepe tot cu trecutul, cu zilele petrecute lăngă Gicu. „Revelionul il făceam mai mereu la Felix. Mergeam cu familia lui Rică Răducanu şi Lajos Sătmăreanu la familia Indrieş. Acum? Ce să mai fac acum? Mircea Sandu m-a sunat şi m-a invitat să mergem la Nicu Gheară, in Austria. Nu pot să merg, nu mă văd plecată undeva fără Gicu.”
Narcis coman
Narcis coman

Narcis Coman: Un singur prieten am avut in viaţă, Gicu Dobrin

 

Doar două sezoane a evoluat la Piteşti, alături de Dobrin. Cu toate acestea, Narcis Coman i-a fost cel mai bun prieten. In Piteşti circula şi o vorbă despre relaţia dintre cei doi, despre aventurile lor: „ăştia doi sunt unul. Pentru Dobrin ţuica sunt ochii, iar pentru Coman coniacul este sufletul”. După ani de zile, ultimul coechipier cu care Gâscanul a vorbit până să moară rememorează momentele trăite alături de prietenul său.

  • Jurnalul Naţional: Aţi rămas fără omul alături de care aţi cunoscut şi prietenia, dar şi gloria…

Narcis Coman: Da, am rămas fără singurul om adevărat din viaţa mea. Şi când spun asta nu vreau să supăr pe nimeni. Nu ştiu ce prieteni a avut Gicu, pentru că drumurile noastre s-au despărţit de ani buni, dar eu ştiu că el este singurul şi unicul meu prieten adevărat pe care l-am avut. Domnilor, a trecut ceva timp de când Gicu s-a stins. Ştiţi ce mă supără cel mai tare? Faptul că mai mereu sunt intrebat despre chefurile făcute cu el. Atât. Se spune despre el că făcea beţii colosale, nopţi neterminate. El s-a căsătorit la 19 ani din dragoste. Işi iubea soţia enorm. Cum putea el să prefere nopţile alături de pahar in locul dragostei d’acasă? Cum ar fi jucat Dobrin 17-18 ani la cel mai inalt nivel cu un asemenea regim de viaţă? El era un familist convins, un om responsabil. Că mai mergeam la un şpriţ… e cu totul altă poveste. Dar nu se bea nici pe departe cât se spunea pe la colţuri.

  • Aţi fost cei mai buni prieteni doi ani. Nedespărţiţi. Cu toate acestea niciodată nu aţi locuit in aceeaşi cameră in cantonamente. De ce?

Pe noi ne-a legat o prietenie in care niciodată nu ar fi existat loc de trădare. Poate, dacă am fi stat in aceeaşi cameră, lucrurile n-ar fi fost aşa de frumoase. Pentru că, cine ştie, după vreun meci, ne-am fi ciondănit. Aşa, acest lucru nu s-a intâmplat niciodată. Mai mult, ne intâlneam continuu pe gazon in cantonamente şi la masa de şah, table ori poker. Că altceva nu aveai ce face acolo.

  • Şi in afara cantonamentelor?

Păi cum să vă spun? Lucrurile erau mult mai frumoase in oraş. Că ne intâlneam cu familiile, mergeam la un grătar, la un şpriţ. Uite, noi cănd stăteam la un pahar de Muscat Ottonel, vorbeam numai despre meci, despre fotbal. Şi, uneori, lăsam spriţul şi se apuca să-mi tragă la poartă. Pentru el fotbalul nu avea secrete. De aia şi vorbeam numai despre asta. Pentru el fotbalul era totul. Pe Dobrin nu l-a făcut nici un antrenor fotbalist. Indiferent ce spun ei. Pe toţi, pe antrenori, Dobrin i-a făcut mari. Cu geniul lui. Lui ii spuneau tactica antrenorii, şi ii intra pe o ureche şi ii ieşea pe alta. Pe teren el făcea tactica!

  • Care este cea mai frumoasă amintire pe care Gicu v-a lăsat-o?
Sunt multe, nu una singură. Aşa, la prima strigare, pot spune că cea mai importantă amintire este aceea că am avut şansa să joc alături de el. Apoi, cănd am debutat in naţională, la Cracovia, a venit şi mi-a zis: Băi Sisi, să te găndeşti că jucăm cu Steaua, să nu iţi stea capul la faptul că e Polonia. Mi-a dat un imbold extraordinar. Am făcut un meci senzaţional şi am rămas titular apoi. Apoi, in 1978, am fost desemnat cel mai bun fotbalist român. A fost intrebat dacă e supărat că nu e el. Ştiţi ce a zis? Cum să fiu supărat pe prietenul meu, cum să mă supăr că e inaintea mea? Un om mare a fost. Mare de tot. Păcat că Dumnezeu nu l-a mai lăsat aici, in echipa noastră.
18 decembrie 2007 / Jurnalul National

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here