Portret de fotbalist – DOBRIN, marca omologată a Piteştiului / GÎSCANUL DE AUR

Începutul anului 2006 mi-a purtat paşii într-o incursiune prin sportul argeşean. Lucram la Fanatik şi, patronatul de acolo derula un proiect prin care toate valorile pe care le-a dat sportul din judeţul lui Dobrin urmau să fie analizate, ca poveste, într-un supliment – magazin. Realizarea acestei inedite istorii mi-a revenit mie. A fost editată de „Zilele Piteştiului”. Printre alte reportaje – cu care mândresc – a fost şi acesta, realizat la Şcoala de Fotbal a celui mai mare „Gâscan” din istoria fotbalului românesc. A fost, poate, ultimul reportaj realizat la „fabrica” de fotbalişti a geniului Nicolae Dobrin.

I s-a spus în multe feluri şi a fost asemuit cu marile vedete pe care le-a dat fotbalul în istoria sa de peste 100 de ani. Talentul excepţional i-a asigurat locul în selecta galerie a valorilor naţionale şi mondiale. El este NICOLAE DOBRIN şi a pornit să cucerească lumea de pe „Maracana” din Piteşti…

S-a născut pe 26 august 1947, chiar în oraşul pe care avea să-l cucerească şi să-l înrobească prin magia sa. Copilăria i-a fost fericită doar de obiectul rotund pe care îl mîngîia, desculţ, zilnic, ore în şir pe malul Argeşului, pe prundul devenit ulterior… Maracana de la Ştrand. Rămas orfan de tată, „uscătura blondă” ce avea să devină „Prinţul din Trivale” recunoaşte că fără fotbal „nu ştiu ce s-ar fi ales de mine. A fost să fie acest joc şi nu vreau să mă gîndesc la altceva”. A avut de luptat în carieră cu anonimatul dat de un oraş relativ mic, muncitoresc, pe care l-a scos la lumină prin nebunia, isteria şi frenezia pe care le-a transmis de pe gazon în tribune, în urma victoriilor reputate în campionat, sub tricoul tricolor sau în cupele europene. A avut de luptat cu nesimţirea unui sistem social care i-a curmat multe vise şi speranţe. A avut de luptat chiar cu el însuşi, cu boemia care l-a caracterizat toată viaţa, dar care l-a şi ajutat să devină atît de popular. În urma acestor „războaie” s-a născut marea legendă a Piteştiului.

Primul şi marele lui profesor: Buric…

Talentul său imens a fost valorificat oficial de Lenci Ianovschi, însă povestea neştiută ţine de un anonim căruia „Gîscanul” i-a rezervat pentru vecie un loc imens în suflet. „Cornel a fost primul care mi-a vorbit despre fotbal. Vara jucam cît era ziulica de mare, fără orar. Începeam dimineaţa şi terminam noaptea. Jucam desculţ… Eram cel mai mic dintre toţi. Am învăţat la început de la , un băiat mai mare decît mine cu vreo 5-6 ani. Era mare jongleur cu mingea, dar cînd îşi punea în picioare bocancii de fotbal se împiedica şi cădea. Driblingul, fenta şi pasa, de la Cornel le-am învăţat. Eram mîndru că îmi dădea importanţă. A fost primul şi marele meu profesor!”.

„Lotul m-a ţinut pe tuşă în Mexic”

Avea puţin peste 17 ani cînd a primit prima convocare sub tricoul tricolor. A debutat la Ludwigshafen, contra temutei naţionale a Germaniei. Puştiul minune era ţinut de o glorie a soccerului, Szymaniak. Au fost de ajuns cîteva driblinguri şi o minge strecurată printre picioare pentru ca mijlocaşul cu două campionate mondiale în spate să îl evite pe teren. La finalul meciului, marele Fritz Walter l-a mîngîiat pe cap şi i-a dat un sfat: „Să bei mult lapte şi vei ajunge mare!”. În vestiar a intrat apoi antrenorul Germaniei, Helmuth Schon, care a ţinut să roage staff-ul tricolor să aibe grijă de „acel micuţ care va deveni un diamant!”.
A calificat România la Mundialul din Mexic, după o pauză de 32 de ani, umilind într-un meci de vis nume mari ca Eusebio, Torres sau Simoes, vedetele Portugaliei, „bronzul” mondial la acea oră. Tuşa făcută la turneul final arde şi acum: „Am plecat din ţară ca fiind, alături de Cornel Dinu, jucătorul numărul unu. În Mexic nu am mai prins nici măcar lotul…”. Nu mai învinuieşte pe nimeni, a trecut prea mult timp, dar nu poate uita. Şi mai face o precizare: „Nu antrenorul Angelo Niculescu m-a scos din echipă. Lotul din naţională a reuşit această performanţă!”

Glonţul numit lombosciatică
A fost la un pas să renunţe la fotbal. I-a trecut, cum se spune, glonţul pe la ureche. Se întîmpla în 1970. „Stăteam de două săptămîni în pat. Lombosciatică. Venea meciul cu Grecia lui Domaszos. Am venit la lot pentru că băieţii au spus că nu pot juca fără mine. Înainte de joc soţia lui Kraus mi-a adus de la New York două pastile miraculoase. Au contat şi masajele lui Radovic. Aşa am putut juca. Apoi m-am rupt. Două vertebre tasate la coloană m-au scos din circuit nouă luni. Nimeni nu credea că voi mai juca. A fost suficient să lovesc într-o zi o minge trimisă afară de coechipieri la antrenament şi am simţit că m-am eliberat. Doctorii şi-au făcut cruce iar suporterii s-au minunat. Reveneam iar în iarbă!”.

Ghete pe comandă
Nu a jucat nicodată fotbal cu ghete cumpărate din magazin. „Aveam eu un cizmar care mi le construia. Eu primeam mereu tot felul de ghete de la firme precum , dar le vindeam. Ce să fac eu cu ele cînd aveam meseriaşul care ştia ce are nevoie piciorul meu!? Abia pe final de carieră am jucat în . Şi asta numai pentru că nu mă mai lăsau să intru pe teren fără un model omologat”.

Păunescu şi Craiova Maxima
Paradoxal, a fost o vreme cînd Dobrin s-a plictisit de Trivale. „În 1974 lumea nu mai venea la stadion. La Craiova era, în schimb, o adevărată nebunie. Adrian Păunescu m-a întrebat dacă vreau să joc acolo. Am acceptat. La antrenamente aveam zece mii de suporteri. Zece mii!! Aici, la Piteşti, la meci, abia dacă veneau vreo două mii… Am stat nouă luni la Craiova. Eram suspendat doi ani de FC Argeş. S-a ajuns pînă la Ceauşescu. Secretarul de partid Petrescu de la Craiova a primit răspuns de la Ceauşescu că îmi ridică suspendarea dacă face rocada cu prim secretarul Dincă de la Piteşti! Petrecu nu a vrut şi am revenit acasă. Pentru mine s-a înfiinţat atunci IEFS-ul de aici”.

Bernabeu şi Ceauşescu
Campion cu FC Argeş în 1972, Dobrin avea să dea piept în acel sezon cu Real Madrid. Însuşi marele Santiago Bernabeu s-a deplasat la stadion special pentru „Gîscan”. Voia să vadă minunea ţinută ascunsă de comunişti. După jocul retur l-a invitat să rămînă pentru memorialul „Gento” la Madrid. I s-au luat interviuri, s-au făcut speculaţii, dar Dobrin a revenit acasă. „Era imposibil să rămîn acolo. Aveam familia aici, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu ei dacă aş fi acceptat Madridul!”. Vrăjit de jocul românului, Bernabeu a riscat inclusiv o întîlnire cu Ceauşescu. „A spus că plăteşte pe loc două milioane de dolari şi face nocturnă la un stadion care va fi desemnat de statul român. Ceauşescu l-a refuzat de teamă că ar fi creat un precedent! Nici în Bulgaria nu m-au mai lăsat apoi să plec, măcar în vacanţă…”, oftează şi acum Gicu.

Şcoala de… „gîscani”
La ieşirea din Piteşti, mergînd spre Râmnicu Vâlcea, pe partea dreaptă, la Valea Ursului, toţi trecătorii văd un gîscan luminos. Apoi o inscripţie care ne anunţă că există acolo o şcoală de fotbal. „Am aici trei antrenori care lucrează cu 80 de copii. Veniţi din toată ţara. Sper ca în viitor să mă mîndresc că am reuşit să contribui la dezvoltarea fotbalului şi cu produsele mele”. Primele „produse” ale Şcolii „Nicolae Dobrin” sînt Raţ, Maftei, Bilaşco, Ciprian Tănasă sau Adrian Ionescu…

Dezvăluiri
„Duble” în copac!
Povesteşte, în premieră absolută, Leonte Ianovschi, primul antrenor al lui Dobrin: „Puţini ştiu povestea asta. Pe marginea rîului era un nuc. Pe o creangă stătea Gicu Dobrin în fund şi făcea duble cu mingea. Îşi propunea să coboare foarte rar după obiect! Şi te rog să mă crezi că nu prea avea de ce să coboare. Făcea duble, acolo sus, pînă se plictisea!”.

Şoc/ Inter dădea pe el 200.000 de dolari în 1967!
Tot Lenci Ianovschi ne-a mai servit o bombă: „Sîntem doar cîţiva, foarte puţini, care ştim că pe Gicu l-a dorit foarte tare Inter Milano. După un turneu organizat de Marseille şi cîştigat de noi, marele Inter a venit cu o ofertă de 200 de mii de dolari. Se întîmpla în 1967 – 200 de mii de dolari în 1967! – şi Gicu avea doar 20 ani”.

„Cu ungurii, la CE, am dat cel mai frumos gol. După ce am tăvălugit cinci adversari am săltat balonul de pe loc peste portarul maghiar”

„Pe mine nu m-a interesat niciodată cu cine joc sau cine mă arbitrează. Mereu am tratat jocul ca pe miuţa de pe maidan”

„Copiilor le lipseşte terenul de joacă. De aia nu mai sînt atît de mulţi fotbalişti”

„Pe vremea mea fotbalul era mai rapid în decît e azi. Acum majoritatea fotbaliştilor aleargă mult doar ca să prindă obiectul. Noi eram prieteni cu mingea”

„Dacă aş fi jucat la Real, acum aş fi cumpărat FC Argeş!”

„Eu apreciez că este cel mai bun fotbalist pe care l-am cunoscut. Lui Dobrin îi datorez multe dintre succesele mele ca antrenor!” (Florin Halagian)

foto: Constantin Păsărică